Disperare si actiune

Întrebarea zilei, sau cel puţin a dimineţii, este: în ce condiţii un om ia decizia corectă? Sau, ca să fiu şi mai precis: cît de disperat trebuie să fie cineva ca să facă ce ar fi trebuit să facă de la bun început?

Angajaţii unui spital din Brăila ne-au oferit răspunsul: foarte disperat. Din cîte am înţeles, ei protestează a doua zi la rînd din cauza condiţiilor mizere în care îşi fac meseria… spitalul este baricadat, administratorul se ascunde, oamenii sînt în stradă iar oamenii de pază au îngroşat considerabil mulţimea din clădire şi din imediata apropiere a acestuia.

Într-o ţară normală aşa ceva ar fi fost făcut acum cîţiva ani, probabil în fiecare lună şi la nivel naţional, dar nu în România. Românii s-au obişnuit să acţioneze doar atunci cînd le ajunge cuţitul la os sau poate nici măcar atunci. Alte popoare n-ar accepta cu uşurinţă rahatul pe care ni-l livrează politicienii şi mass-media zi de zi şi ar fi reacţionat drastic cu mult timp în urmă. Ai noştri au început doar treptat să acţioneze, cam sporadic şi doar în ultimul timp. Problema este că ei nu o fac din simţ civic sau din responsabilitate socială ori demnitate, ei reacţionează din disperare. În lipsă de altceva mai bun şi asta merge, acţiune să fie, dar pe termen lung este la fel de nociv ca şi inacţiunea.

Rămîne de văzut în ce măsură protestele de la spital sînt doar o bulă de săpun care se va sparge la primul impuls mai puternic sau este o nouă perspectivă socială. Eu zic să este prima variantă. Simţul social al românilor este încă mult prea redus.

Articol preluat de aici.

Legalizarea prostitutiei, o forma de sclavie moderna

Recunosc, mi-au cam lipsit ştirile în ultimele zile. Nu cred că am pierdut prea mult, mă gîndesc că circul românesc nu s-a modificat chiar atît de drastic încît să fie de nerecunoscut… aş fi aflat chiar şi eu. Dar ce să-i fac, am fost prins cu treabă şi n-am mai apucat să le urmăresc cu atenţie… doar ce-am auzit la radio şi pe cînd treceam (chiar ocazional), prin faţa televizorului aprins. În seara asta am prins nişte momente mai libere şi am aruncat o privire pe hotnews… una dintre ştirile de acolo prezenta un comunicat al Patriarhiei Române care m-a făcut să rîd în hohote şi a recompensat, cel puţin parţial, lipsa de ştiri din ultimele zile.

Comunicatul de presă al cărui titlu l-am preluat este aici, este un răspuns la o propunere de lege a lui Silviu Prigoană şi spune că legalizarea prostituţiei intensifică degradarea morală a societăţii, contribuie la proliferarea diferitelor boli şi la creşterea numărului divorţurilor, iar femeilor prinse în această sclavie li se afectează iremediabil sănătatea psihică şi fizică, precum şi demnitatea socială.

Am început să rîd atît de bine pentru că ăştia de la patriarhie sînt cam duşi cu sorcova. Ai putea zice că nu trăiesc împreună cu noi în lumea asta. Prostituţia deja există, şi este o meserie foarte veche (nu se spune degeaba că este cea mai veche), iar oamenii care vor să meargă la tîrfe o fac oricum, indiferent dacă activitatea acestora este sau nu autorizată legal. O legalizare ar reprezenta un control ceva mai strict al unei activităţi care nu a putut fi eliminată în ultimele zeci de mii de ani, ar reprezenta o asigurare a unor controloare medicale periodice (fie ele aşa cum sînt, ţinînd cont de starea medicinii). Nu ştiu în ce măsură prostituatele de acum au acces la servicii medicale speciale meseriei lor.

Nu pot vorbi în numele unei femei, dar poate se va găsi vreo femeie care să citească acest articol şi să-mi spună: sexul repetat şi constant a reprezentat o afecţiune iremediabilă a sănătăţii psihice şi fizice? Pe mine încă nu m-a afectat, dar nu sînt nici femeie şi nici tîrfă.

Iar divorţurile… dacă un cuplu nu se înţelege el se va despărţi oricum, indiferent de legalizarea prostituţiei. Eu aş zice că o asemenea manevră ar ajuta la salvarea multor cupluri… dacă pe ea o doare mereu capul sau face sex ca o botă el, virilul mascul al familiei, are doar două posibilităţi: o mînă bună sau o altă femeie. Adică fie o amantă fie o prostituată. Ştiu că vouă, femeilor, nu vă place să fiţi înşelate, dar spuneţi cinstit: dacă tot ar fi să fiţi înşelate şi nu aţi putea să evitaţi asta, aţi prefera o relaţie de durată cu o amantă sau una temporară cu o tîrfă?

Ştirea de pe hotnews mai precizează că Silviu Prigoană a depus ieri la Parlament o propunere privind legalizarea prostituţiei definită ca “activitate cu caracter sexual autorizată” care se poate desfăşura independent sau “în cadru organizat”, în case de toleranţă. Eu aprob o asemenea idee… dar sînt conştient că, deşi unele idei sînt bune, practica este ceea ce ne omoară pe noi, românii.

Articol preluat de aici.

Vreau banii tai, vreau tot ce ai

Sună interesant, nu? Voi ce-aţi face cu o persoană care v-ar spune asta. Pot spune cu siguranţă că o asemenea persoană ar fi un pericol în preajma mea… nu mă las jefuit prea uşor.

Şi cu toate acestea, această atitudine (cea din titlu), este la ordinea zilei în România noastră. Iar ceea ce este şi mai rău, românii se lasă jefuiţi. Cineva vrea banii oamenilor şi nu îi lasă să facă rost de ei, cineva vrea tot ce au românii iar aceştia, obedienţi, se duc şi îi dau. Este un jaf pe faţă la care protestează destul de mulţi, dar nimeni nu face nimic concret. Protestele sînt ascultate de unii pentru ca apoi să fie uitate repede, ignorate de majoritatea.

Da, aţi ghicit: este vorba de statul român. S-au găsit unii care să ne înglobeze (pe noi, pe toţi cetăţenii aceste ţări) în datorii imense, dar tot la noi apelează ca să le plătească. Ne vor banii, din nou şi din nou şi din nou, dar nu ne lasă să îi facem. În loc să devină un ajutor statul român a deveni un agesor. Au apelat la o formă oficială de jaf, ascunzîndu-se în spatele unor legi scoase la repezeală şi de mîntuială, dar tot un jaf se numeşte.

Dobitocii ăia din guvern au uitat un lucru elementar al unei societăţi: legile alea sînt doar nişte convenţii pentru a permite conveţuirea unor grupuri (mai mici sau mai mari) de oameni. Daca cineva nu respectă aceste convenţii şi se foloseşte de ele pentru a lovi în cei din jurul lui (lor) duce, mai devreme sau mai tîrziu, la încetarea respectării lor de către majoritatea, iar legile îţi pierd sensul. Educaţia respectării legilor îşi are limitele ei, brutalitatea şi forţa sînt valabile doar o perioadă… ce mai rămîne în schimb? Am impresia că dacă mai trăim suficient (în România sau aiurea) vom vedea.

Articol preluat de aici.

La cozi pentru depunere de acte

Foarte probabil că, dacă nu apare nimic tragic pentru a declanşa obsesiile mass-mediei, ştirea zilei de azi sînt cozile provocate de cei care s-au îngrămădit să-şi depună declaraţiile. Dovezile tîmpeniei guvernanţilor şi a haosului legal în care ne-au aruncat sînt evidente tuturor, mai ales a celor care azi îşi pierd cîteva ore din viaţă şi-şi ard cîţiva neuroni din cauza altora.

Trăim în era electronică, era internetului. Toată documentaţia asta care se păstrează încă pe hîrtie se poate manevra şi electronic. Am auzit ieri o scuză că funcţionarii publici au nevoie să îi vadă la faţă pe contribuabili şi să-i vadă cum semnează actele… dar ăla care a spus chestia asta s-a născut în epoca de piatră şi nu a auzit încă de semnătura electronică.

Tragedia nu este că oamenii aşteaptă ca nişte vite să le vină rîndul să depună nişte acte, tragedia este că ei acceptă fără să crîcnească.

Articol preluat de aici.

Twitter: follow vs unfollow vs block

Înainte să plec cu ceva treabă prin oraş am intrat un pic pe twitter şi am lăsat doar două mesaje: unul ca răspuns cuiva şi altul prin care le uram tuturor bună dimineaţa şi durere de cap cît mai uşoară celor care au petrecut azi noapte şi-ş încă mahmuri (sau cel puţin erau la momentul potrivit). A doua parte era dedicat unor persoane anume, se ştiu ei. Dar, aparent, nu toţi s-au simţit prea bine din cauza asta… mi-am luat un unfollow şi un block.

Nu ştiu cine a comis cele două fapte, am lucruri mult mai importante de făcut decît să caut să aflu, dar din punctul meu de vedere nu e nici o problemă. Ba chiar, dintr-un anume punct de vedere chiar mă bucur. În viaţă am învăţat două lucruri esenţiale (de fapt sînt mai multe, dar astea două sînt pe subiect): nu poţi să-i mulţumeşti pe toţi (de fapt, una dintre cele mai rapide căi spre autodistrugere este să-i mulţumeşti pe toţi) şi că trebuie să te bucuri de viaţă. Faptul că glumesc foarte mult şi că fac mişte cam de toate şi de toţi (atunci cînd se poate şi cînd este cazul) este un lucru comun. Cui nu-i place să stea deoparte. Interenetul ăsta e mare şi nu-i obligă nimeni să stea prin preajma mea.

Dacă tot veni vorba de asta… mi-am adus aminte că cineva s-a apucat să comenteze zilele trecute (un tip cu care nu prea avea multe în comun pe facebook, doar nişte prieteni în comun şi atît, şi de aceea nici nu prea am interacţionat cu el) s-a scriu prostii fără conţinut. Şi, deşi l-am ignorat în cea mai mare parte a timpului, m-am trezit că mă blochează de zor… şi pe facebook şi pe twitter (că are cont şi acolo). El se laudă că are simţul umorului, dar eu nu-l cred. Sau poate că-l are, dar nu are prea multă inteligenţă… nu s-a ostenit să afle cum stă treaba şi a luat o decizie pur emoţională, fără urmă de raţiune.

Foarte probabil nu voi afla niciodată cum stă treaba cu el şi nici nu mă interesează să aflu. Motivul e simplu: comentariile cuiva care se comportă ca ăla sînt frecţie la picior de lemn. Dacă te interesează o persoană caută să afli cît mai multe despre ea. Dacă nu, măcar ţine-ţi gura.

Articol preluat de aici.

Impozitarea bisericii, o forma de respect pentru societate

Unul dintre articolele peste care am dat aseară are ca subiect impozitarea bisericii şi se găseşte pe hotnews aici. Titlul de acolo este o întrebare, dar eu l-am preluat sub forma unei afirmaţii pentru că răspunsul meu este un categoric DA.

Conform datelor publice prezentate în articolul respectiv, fenomenul religios a cunoscut in ultimii 20 de ani o expansiune fără precedent: peste 4.000 de biserici din cele peste 18.000 cîte există în România au fost construite după 1989, numărul teologilor a explodat de la 1.000 de absolvenţi cît scoteau cele patru facultăţi de teologie în 1989 la peste 10.000 cîţi sînt acum în cele 30 de facultăţi de teologie. Sumele alocate cultelor de la bugetul naţional au crescut şi ele de la 3 milioane de dolari anual pînă în 1998, la 10 milioane de dolari în 1999, 40 de milioane de euro în 2007, 100 de milioane de euro în 2008 si tot 100 de milioane în 2009. În Bucuresti biserica ortodoxă română a primit 12 hectare de teren pentru construcţia de lăcaşe de cult şi pentru deja celebra Catedrală a Mîntuirii Neamului, iar acest lucru se practică în cam toată ţara.

Biserica Ortodoxa Romana primeşte ajutor de la stat pentru o parte din salariile angajaţilor, are un trust de presă, pensiuni şi hoteluri, monopol pe producţia de lumînări şi alte obiecte de cult, proprietăţi imobiliare, terenuri, păduri… şi NU plăteşte impozite şi taxe la stat.

Iar acest lucru nu este normal, cel puţin nu din punctul meu de vedere. Religia a fost întotdeauna o afacere FOARTE profitabilă, chiar şi în detrimentul adepţilor ei (sau poate în ciuda lor, dar cu siguranţă datorită lor), dar pe la noi cam începe să-şi ia nasul la purtare. Nu ar fi ceva nou, doar o fac mulţi.

Articol preluat de aici.