Violenta urbana in Romania post-decembrista

Unul dintre subiectele zilei de ieri a fost violenţa urbană, cea care apare de obicei în trafic. Subiectul a fost deschis de un filmuleţ al unui pasager de către şoferul unui autobuz şi s-au continuat cu alte exemple, mai ales că s-a avut de unde alege. O simplă căutare pe youtube a dat destule rezultate. Nu vreau să reproduc nici unul dintre rezultate aici pentru că nu-mi place să încurajez prin vreun fel violenţa.

Eu zic că violenţa urbană a crescut mult pentru că oamenilor nu le mai este frică de repercursiuni. În perioada comunistă majoritatea oamenilor se gîndeau de mai multe ori înainte de a sări la bătaie sau de a-şi arăta “puterile” (mai mult tupeul, de fapt) din cauză că se ştiau pîndiţi de securişti şi turnători şi se puteau trezi cu forţele de ordine peste ei. Acum… acum aşa ceva nu mai există. Mă refer la ameninţarea mascată. Forţele de ordine acţionează doar în cazurile speciale şi doar dacă sînt chemate (e mai greu să se auto-sesizeze pentru că o bătaie durează de obicei cîteva zeci de secunde).

Nepedepsiţi, unii oameni şi-au pierdut simţul măsurii (presupunînd că l-au avut vreodată) şi au început să-şi facă propriile reguli, de obicei în detrimentul celor din jur. Treptat tupeul şi-a arătat colţii pentru a se transforma în nesimţire atunci cînd pedeapsa a întîrziat să se facă simţită. Atunci cînd educaţia este defectuoasă doar pedeapsa are efectul dorit, de a tempera violenţa cotidiană. Iar cînd şi aceasta este deficitară avem de-a face cu România de azi.

Şoferii sînt un caz mai special: nu de puţine ori am văzut cum treceau pe roşu, forţînd trecerea de pietoni. Despre accidente cu morţi şi răniţi am tot auzit. Despre bătăi între şoferi şi/sau şoferi şi pietoni mai rar, dar ele există. Tot des am remarcat şoferi care se băgau în depăşire fără să aibă vizibilitate, sperînd că se va găsi vreun alt şofer care să le facă loc pentru a intra înapoi în coloană. Uneori ei au evitat la limită coliziuni ce putea fi fatale. Alţii se băgau pe contrasens sau în orice loc disponibil, în ciuda traficului aglomerat. Da, uneori trebuie aşteptat mult în spatele maşinii din faţă, dar dacă se bagă ignorînd regulile de circulaţie nu ajută pe nimeni, doar se măreşte blocajul.

Voi ce soluţii aveţi? Pedeapsa este mai la îndemînă, dar este nevoie de o pedeapsă foarte drastică pentru a-i învăţa pe altii prin puterea exemplului. Educaţia este mai eficientă, dar e nevoie de generaţii întregi pentru a-şi face simţite efectele.

Articol preluat de aici.

Viitorul tehnologiei informatiei: toaleta Google

Din punctul meu de vedere filmuleţul de mai jos se doreşte a fi o parodie, dar şi un semnal de avertizare a ce s-ar putea întîmpla în doar cîţiva ani. Se bazează pe faptul că tehnologia informaţiei (adică computerele şi echipamentele electronice în general) au devenit o parte integrantă a vieţii noastre cotidiene, deseori în detrimentul vieţii private. O extrapolare a prezentului ne duce la toaleta Google, unde rahatul (în sensul deşeurilor organice predominant maronii) este analizat pe măsură ce este eliminat pentru a ne oferi reclame mai bune în privinţa mîncării consumate.

Repet, filmuleţul este o parodie, dar pune o întrebare bună: reclama este cheia unei afaceri bune (banu’ trage multe sfori în lumea asta, nu?), dar unde tragem limita dintre reclamă şi viaţa personală?

Articol preluat de aici.

Aberaţiile lui Benedict al XVI-lea

Am parcurs pe scurt pagina celor de la hotnews pentru a fi la curent cu ştirile de azi şi am rămas doar la cîteva. Ce mă interesează şi ce mi-a atras atenţia. Unul dintre articolele în cauză (dintre cele care mi-au atras atenţia) se referă la declaraţiile papei Benedict al XVI-lea şi îl găsiţi aici.

Subiectul declaraţiilor este unul sensibil: eutanasia. Că e vorba de Marea Britanie sau oricare altă ţară din Europa sau din lume e cam tot una, rămîne un subiect sensibil oriunde s-au infilitrat creştinii printre religiile ţării curente.

Declaraţiile papei la care mă refer, după cum apar în articol, sînt următoarele: “Sprijinul pentru eutanasie loveşte în chiar inima înţelegerii creştine a demnităţii vieţii umane”. În februarie, Benedict al XVI-lea spusese ca eutanasia reprezintă “o falsă soluţie la drama suferinţei” şi este un act “nedemn de om”.

Din punctul meu de vedere astea-s aberaţii. Eu am o altă înţelegere a demnităţii vieţii umane, una care se bazează pe respect şi pe utilitatea pe care acea viaţă o aduce celor din jur (vieţii în general şi societăţii din care face parte). Din punctul meu de vedere este mult mai important ce faci cu viaţa ta decît viaţa în sine. A trăi doar pentru plăcerea de a fi în viaţă nu este suficient. Mai ales în cazul celor cu boli terminale şi în pragul morţii. Ce mod de aţi onora viaţa este mai bun decît a alege un mod de a muri, atunci cînd acest lucru este posibil?

În mod normal eutanasia se aplică celor care urmează să moară curînd şi se face pentru a-i scuti de suferinţă sau celor în moarte cerebrală şi nu există posibilitatea de a-şi reveni din acea stare. A le refuza aşa ceva nu înseamnă decît a-i lăsa să sufere (pe ei sau pe familiile lor) şi nu este decît un act de cruzime nejustificată. O fi creştinismul o religie a dragostei (sau cei puţin aşa se susţine), dar un asemenea act de cruzime şi de ipocrizie (într-un final, faci ce vrei cu viaţa ta, nu?) nu le face bine.

Articol preluat de aici.

Noul serial coreean Secretele de la palat

Serialul „Secrete de la palat” (The great queen Seondeok în varianta engleză) este al treilea serial coreean care rulează la noi după Giuvaerul palatului şi Furtună la palat (Yi San). Toate au primit numeroase premii în lume, i-au făcut faimoşi pe actori şi regizori, pe echipele care au lucrat la ele în general. Aici au provocat aproape o isterie, am mulţi prieteni şi cunoştinţe pe care e greu să îi dezlipeşti din faţa televizorului în serile în care sînt de obicei difuzate episoadele.

Ingredientele succesului se regăsesc şi în acest serial nou, el înregistrat audiente TV foarte ridicate în Coreea şi nu numai, motiv pentru care a fost prelungit cu un numar de 12 episoade. Aşa că în loc de 50 de episoade, cîte avea iniţial, a ajuns la un total de 62 de episoade.

Toate cele trei coreene difuzate la noi serial au subiecte istorice, au fost inspirate din evenimente şi personaje reale şi sînt nişte drame, pentru că fiecare dintre personajele principale au renunţat la lucruri importante şi au suferit pentru binele altora, în general al poporului coreean. Cel puţin aşa am înţeles, pentru că nu le-am urmărit pînă acum. Dacă serialul anterior difuzat de TVR, Furtună la palat, ne-a dus în perioada dinastiei Joseun (cam pe la 1600), „Secretele de la palat” face un nou salt în timp, şi mai îndepărtat, pînă în perioada celor trei regate (Shilla, Paekchae, Koguryo).

Serialul a fost inspirat din viaţa reginei Seondeok (este biografia romanţată a acesteia) care a condus regatul Shilla în perioada 632-647 şi a fost prima regină din Coreea. Misiunea ei a fost de a-şi salva regatul de Doamna Mishil, care dorea cu orice preţ să ajungă la putere, ajungînd chiar să renunţe la dragostea vieţii ele pentru a se dedica poporului ei. Tatăl ei, regele Chinp’yong, a condus vreme de 50 de ani şi a lăsat în urma lui două fetiţe gemene. Tradiţia medievală nu permitea ca două gemene să trăiască, aşa că una dintre ele este condamnată la moarte. Pe vremea aia exista o profeţie care spunea că dacă un rege avea fete gemene samînţa bărbătească din sîngele regal va seca şi nici un moştenitor de sex masculin nu va mai urma dupa ele. Doamna Mishil şi nobilii care erau de partea ei au plănuit să le expună pe gemene astfel încît să o îndepărteze pe regină de pe tron şi să obţină ea puterea. Pentru a preveni acest lucru, Jinpyeong, îndurerată şi cu regret în suflet, o trimite de la palat pe fiica cea mică cu o slujnică cam stîngace (Sohwa). Aceasta reuşeşte să scape de urmăritori cu ajutorul unuia dintre cavalerii din Shilla (numiţi hwarangs), Munno, cel mai puternic dintre ei. Astfel, Deokman, aşa cum era numită în copilărie Seondeok, a fost aleasă pentru a fi sacrificată dar pînă la urmă nu a fost omorîtă, ci doar abandonată. După 15 ani a revenit la palatul din Shilla unde şi-a unit forţele cu sora ei geamănă, Chonmyong, pentru a lupta împotriva diabolicei Mishil şi a ocupa tronul care li se cuvenea. Cele două prinţese au fost ajutate de oameni de încredere, însă complotul pus la cale de duşmanii lor a avut ca rezultat moartea lui Chonmyong.

Serialul a fost recompensat cu 11 premii, printre care cel mai bun scenarist si cel mai bun serial al anului 2009. El este difuzat în Romania la numai o lună după încheierea trasmiterii lui în Coreea de Sud şi are episoade de 60 de minute.


regizor: Hong Kyun Park, Geun-hong Kim

scenarist: Yeong-hyeon Kim (cel care a scris scneariul pentru Giuvaerul palatului) şi Sang-yeon Park

producător: Hong-gyun Park

Distribuţia:

Yo Won Lee (Deokman / Regina Seondeok)

Kil-Kang Ahn (Jilsuk)

Tae-woong Eom (Kim Yusin)

Hyun-jung Go (Misil)

Ho-bin Jeong (Munno)

Min-gi Jo (Regele Jinpyeong)

Yeh-jin Park (Prinţesa Chunmyung)

Articol preluat de aici.

Pereche pentru tata şi Europa FM

În ultimele săptămîni Europa FM a lansat un nou concurs, el se numeşte “Pereche pentru tata” şi este dedicat taţilor singuri (văduvi, divorţaţi, cu soţiile plecate la muncă în străinătate sau cum vor ei, dar fără parteneră) care îşi cresc copiii fără alt ajutor. S-a dorit ca ei să fie înscrişi de către copii lor în concurs pentru a le fi găsită o parteneră potrivită. Mai multe informaţii despre regulamentul şi condiţiile concursului puteţi găsi pe pagina Europa FM aici. Scopul concursului este de a-i aranja cîştigătorilor (tăticului singur şi a femeii pe care acesta urmează să o aleagă dintre cele care s-au înscris sau care se vor înscrie pe măsură ce ele află mai multe despre el) o întîlnire de ziua sfîntului Valentin.

Acum aproape două săptămîni, pe 25 ianuarie, într-o zi de luni, Monica Anghel şi Bogdan Miu au anunţat în emisiunea „Deşteptarea” numele tatălui care a cîştigat şansa de a-şi găsi o parteneră pentru Sf. Valentin cu ajutorul Europa FM. A fost selectat dintre cele 20 de persoane înscrise la concurs. Este vorba de Dumitru Floari din Drobeta Turnu Severin, el lucrează la combinatul chimic din oraş, iar în timpul liber practică taximetria pentru a rotunji veniturile familiei.

Am ascultat emisiunea în care a apărut pentru prima oară Dumitru, dar de la a doua am început să mă plictisesc. Aşa că am evitat să mai urmăresc o perioadă emisiunea “Deşteptarea”. Nu mă prea interesează să-l aud pe Dumitru cum se prezintă pe sine în căutarea unei femei… mai ales că nu fac parte din publicul ţintă… şi nici el nu face parte din preferinţele mele. Nu mă înţelegeţi greşit, sînt sigur că e un tip mişto… dar, totuşi, prefer femeile.

Cîtă vreme era în studio mi s-a părut un pic aiurea să-l tot ascult, dar azi, cînd a intrat telefonic, parcă era mai în regulă. Sînt curios să aflu dacă cei de la Europa FM vor reuşi să-i facă lipeala…

Articol preluat de aici.

Evoluţia lui Twitter

Mă gîndesc că majoritatea ştiţi deja ce este Twitter (şi nu mă refer la traducerea lui în limba română, adică la ciripit, ciripitor) şi că o (mare) parte îl folosiţi deja. I se spune micro-blogging din cauza numărului fix şi mic (140) de caractere la care este limitat un mesaj de acolo. Din cauza dimensiunii mici i se mai spune şi SMS-ul internetului. A fost fondat în 2006 şi dezvoltarea lui a fost explozivă: se estimează că în 2008 a fost folosit de 4-5 milioane de oameni iar în 2009 a ajuns la vreo 20-25 de milioane. Ca urmare a folosirii intense au urmat crearea a multor tipuri de aplicaţii care conţin Tweet sau Twit în nume şi au legătură cu ciripitul.

Ei bine, din ce-am citit pe reţea, expansiunea sa este în descreştere. Adică ceva perfect normal, aşa ceva era de aşteptat. Orice dezvoltare a unui produs sau a unei mărci (cînd vine vorba de numărul de utilizatori) atinge de-a lungul evoluţiei sale mai multe puncte critice între care creşte şi descreşte. Pentru mulţi Twitter-ul a devenit deja o parte a rutinei zilnice, într-o formă sau alta şi, ca de obicei, unii renunţă pentru a “face loc” (deşi în acest caz nu se pune problema lipsei de spaţiu) altora noi.

Puteţi găsi mai multe informaţii despre evoluţia Twitter-ului aici, am ajuns la locaţia respectivă prin intermediului mesajului lui Constantin Gheorghe aici.

Articol preluat de aici.

Scutul antirachetă american

Ştirea zilei de azi este dedicată scutului antirachetă care, după cum s-a anunţat, se doreşte să devină operaţional în 2015… însă rămîne de văzut în ce măsură se va pune în aplicare această idee. Actualul preşedinte, Traian Băsescu, a chemat CSAT-ul într-o şedinţă de urgenţă iar nu la mult timp după aceea a început să se bată cu mass-media în declaraţii sforăitoare cum că vom avea de cîştigat de pe urma scutului, că sîntem alături americanilor, şi aşa mai departe. Nu vreau să insiste asupra bla-bla-urilor respective, le puteţi găsi pe reţea. Mie mi se pare cam suspectă graba asta… nu pot să nu mă întreb ce vrea să ascundă cu ocazia acestui scandal. Pentru că scutul antirachetă va fi un nou scandal, sînt aproape sigur de asta.

Nu sînt deloc înclinat să mă încred în declaraţiile oficiale ale preşedintelui, mai ales din cauza grabei şi a faptului că, din ce am citit pe reţea sau am aflat de la tembelizor, jocurile par să fie făcute deja încă de anul trecut. Pe de altă parte, este vorba de declaraţiile lui Traian Băsescu, preşedintele jucător. Nu prea iese el să facă declaraţii în grabă dacă nu ar dori să lovească în cineva anume, prieten sau (fost prieten) duşman.

Cîteva informaţii oficiale (sau, cel puţin, vehiculate în presă) despre subiect: Traian Băsescu a anunţat că Barack Obama, preşedintele SUA, a invitat România să participe la dezvoltarea sistemului de apărare antirachetă (iar lingăii s-au grăbit să îi dea ascultare), e vorba “doar” despre stabilirea unor componente ale scutului la noi în ţară, operaţiunea va costa “doar” vreo 3-4 miliarde de euroi (şi încă nu se ştie cineva va plăti, dar, dacă mă gîndesc bine, răspunsul este doar unul singur: vor plăti fraierii). S-a insistat pe faptul că scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei ci a Iranului, de parcă Iranul ar da 2 bani pe noi dacă unii nu s-ar considera aliaţi de-ai americanilor. Motivul este simplu: autorităţile ruseşti s-au arătat îngrijorate de o asemenea ameninţare posibilă nu prea departe de graniţele lor… chiar s-a făcut aluzie la un posibil conflict din această cauză.

“Pe teritoriul României vor fi amplasaţi interceptori tereştri, ca parte componentă a sistemului antirachetă. Calendarul convenit cu partea americană vizează operaţionalizarea facilităţilor de pe teritoriul ţării noastre începînd cu anul 2015”, a spus Traian Băsescu. Din punctul meu de vedere, însă este o dorinţă care este foarte posibil să nu se mai îndeplinească.

El a mai precizat că în perioada următoare vor avea loc negocieri bilaterale pentru încheierea unor acorduri necesare, urmînd ca acestea să fie ratificate de Parlamentul României.

Cel mai interesant fapt este că Cehia şi Polonia au refuzat să instaleze aşa ceva pe propriul teritoriu. Oare de ce? Oare pentru că oamenii aia chiar au şira spinării intactă şi nu se încovoaie în faţa oricărui individ sau putere mondială? Oare pentru că ştiu care e valoarea demnităţii şi a suveranităţii naţionale?

Concluzia zilei este că polonezii şi cehii sînt MULT mai inteligenţi decît politicienii noştri. Cît de tîmpit ( = lingău american) trebuie să fii ca să accepţi aşa ceva? Adică un scut antirachetă. Într-o ţară normală o asemenea aberaţie nici nu ar fi fost pusă pe lista de discuţii a CSAT-ului (Consiliu Suprem de Apărare a Ţării), cu atît mai mult nu ar fi pusă în practică. Într-o ţară normală opinia publică ar descuraja orice aplicare a unui asemenea proiect, chiar dacă unora dintre politicieni le-ar veni ideea unei asemenea sinucideri politice. Dar noi trăim în România, ţara fraierilor şi a celor care acceptă multe (cam orice) fără să crîcnească şi fără să reacţioneze prea mult. Deocamdată.

Articol preluat de aici.

Atentie la urs, s-au găsit urme de labă!

Mai demult am fost întrebat de ce nu scriu despre amintirile din armată. La momentul acela eram preocupat de alte chestii, aşa ca am amînat. Şi acum am destule de făcut, dar ar fi bine ca măcar să încep despre asta. Voi continua în măsura timpului disponibil şi a amintirilor pe care le voi recupera din perioada aia.

Pentru cei care nu ştiu: da, am făcut şi eu armata. 6 luni de serviciu militar, în anul 2003. Deşi termenul normal de recrutare era de o lună (adică te anunţau că luna următoare trebuia să te prezinţi la unitate), pe noi ne-au luat în numai 3 zile. Îmi aduc aminte şi acum: era sfîrşitul lunii iunie cînd am primit înştiinţarea să mă prezint la CMZ (Centrul Militar Zonal) pentru “lămurirea situaţiei”. Singurul lucru memorabil în ziua aia (adică miercuri) a fost furtuna care a răvăşit oraşul (una din aia de vară, cu gheaţă şi toate cele) şi care a inundat bine destule străzi din Oradea.

Nouă ni s-a spus la CMZ (nu eram singurul în situaţia aia) că cei din judeţele Cluj şi Maramureş nu şi-au îndeplinit numărul de recruţi şi că trebuiau să trimită şi ei, rapid, cîţiva. O parte dintre cei prezenţi au refuzat să meargă… motivele au variat. Aş fi putut refuza şi eu, dar eram curios (ca întotdeauna) şi mă gîndeam că, mai devreme sau mai tîrziu, tot aş fi făcut-o. Cu mintea de acum aş fi refuzat fără nici o ezitare să merg, cel puţin atunci (nu mă plîng de stagiul militar, ci de ce-am pierdut că m-am dus).

Cum spuneam, marţi am fost chemat pentru a doua zi şi am spus că vineri trebuie să fim în unitate. Adică tocmai în Brăila, în celălalt capăt al ţării (sau pe acolo pe undeva). Din grupul în care eram la CMZ doar 3 indivizi ne-am pus pe tren joi seara cu direcţia Brăila, am ajuns a doua zi dimineaţă. Am pierdut cîteva ore prin oraş şi ne-am îndreptat spre unitate cu genţile în spate. Prima oară ni s-a părut cam lung drumul, dar ne-am obişnuit cu el în cele două luni pe care le-am petrecut în oraşul de pe malurile Dunării.

Unul dintre primele lucruri pe care le-am reţinut în Brăila a fost mesajul de pe una dintre uşile de la toalete: “Atenţie la urs, s-au găsit urme de labă!”. N-am idee cine l-a lăsat, eu n-am văzut nici urşi, nici urme ale… trecerii lor. Oricum, a dispărut pînă la urmă pentru că l-a văzut şi Ibănescu (adică locotenentul care se “ocupa” de noi, pentru că alfel nu-i prea pot spune puştiului –  nu prea l-a considerat nimeni şef) şi a cerut să fie şters. Era cu vreo 3 ani mai tînăr decît noi, făcuse liceul militar şi terminase ceva şcoală pentru a deveni ofiţer, cred.

Despre restul, altă dată. Mai am destule de scris şi nu este nici o grabă.

Articol preluat de aici.

Mihai Eminescu cel sfint

Mai zilele trecute am scos un “aoleu” cînd am citit despre melodiile pe care Florin Salam le-a înscris pentru Eurovision (evident, nu s-au calificat, dar asta este altă poveste). Ieri am scos alt “aoleu” şi am început să rîd. N-am abordat subiectul pentru că mi s-a părut o glumă proastă, una dintre acele aberaţii cu care nu prea are rost să-ţi pierzi timpul.

Şi totuşi, se pare că nu e tocmai glumă, cel puţin din punctul de vedere al unora. Cică, spun ziarele pe care le-am parcurs, poetul Mihai Eminescu a fost propus pentru canonizare. Aoleu, a înnebunit lupul! (mai ştiţi reclama, nu?). Ba mai mult, într-o scrisoare adresată marţi patriarhului Daniel s-a susţinut de către Liga Scriitorilor din România ca ei speră că propunerea “va găsi ecoul cuvenit la Sinodul Bisericii Ortodoxe Române pentru a-l aşeza pe Mihai Eminescu la locul cuvenit în calendarul Sfintilor Ortodocşi Români”.

Potrivit reprezentanţilor Ligii poetul ar merita canonizat din mai multe motive, inclusiv pentru faptul că dintre cele 46 de volume cu aproximativ 14.000 de file scrise de poet şi aflate la Academia Română “răzbate spiritul naţional-ortodox”. S-a mai precizat că Mihai Eminescu a urmat între anii 1858 şi 1860 şcoala primară National Hauptschule (scoala primară ortodoxă orientală) din Cernăuţi şi că în poeziile şi articolele de presă, în căutari ştiinţifice şi studii filosofice “Eminescu reaminteşte mereu de prima imagine văzută la naşterea sa, un Hristos blînd si iubitor, luminat la chip de o lumină de candelă”.

Zău? Pe bune? Eu mă întreb, aşa, retoric, ce droguri prizau cei din liga scriitorilor cînd au redactat mesajul în cauză. Pentru că dacă, cumva, nu au fost drogaţi cînd au scris aberaţia aia eu i-aş trimite direct la ospiciu, bine izolaţi de lumea exterioară şi îmbracaţi într-o cămaşă de forţă ca să nu-şi facă şi mai mult rău.

Ca să completez abordarea indivizilor de la liga scriitorilor trebuie să menţionez că în scrisoarea adresată patriarhului Daniel ei afirmă ca Mihai Eminescu se trage dintr-o familie ortodoxa, caminarul Gheorghe Eminovici. Tatăl poetului provenea dintr-o familie de ţărani români-ortodocşi din nordul Moldovei, iar Raluca Eminovici, mama poetului, născuta Jurascu, era ortodoxă. Ei, şi? Faptul că părinţii săi erau ortodocşi nu garantează în nici un fel faptul că şi el era ortodox. Credinţa este în întregime personală.

Nu pot spune că l-am studiat pe Mihai Eminescu (ce-am învăţat în şcoală nu este tocmai studiu, nu la nivelul la care îl înţeleg eu)… dar, din ceea ce ştiu despre el abordez o perspectivă mai apropiată de a lui Cristian Tudor Popescu. Acesta nu crede în teza unui om profund aplecat asupra religiei prtodoxe: “Mihai Eminescu, pentru cine l-a citit, este este nu un naţionlist, înainte de a fi naţionalist ortodox, este  un raţionalist şi e ortodox numai în sensul literal al cuvântului ortodox, care înseamnă dreaptă gîndire. Este cel mai mare raţionalist român, un om foarte exact în gîndire. Eminescu era cunoscător şi al altor religii decît religia ortodoxă, avea cunoştinţe de islam, de budism, de hinduism”.

“Poate că ar trebui să fie considerat sfînt, dar nu printre preoţi, ci printre scriitorii români, pentru că a fost un om rar prin caracterul lui. La noi, la scriitorii români, talent avem, geniu, se întîmplă destul de des, dar în ceea ce priveşte caracterul, scriitorii români au stat foarte prost”, spune CTP despre locul pe care ar trebui să-l ocupe Mihai Eminescu în ierarhia poeţilor români. Articolul întreg este aici.

Articol preluat de aici.