Cum sa (nu) comunici

De-a lungul ultimilor ani am lucrat cu mai multe persoane fizice şi juridice (firme) pe partea de IT, adică de la crearea de pagini web, întreţinerea lor şi instalări de reţele. Colaborările astea au avut o mulţime de aspecte, ca de obicei, dar am de gînd să rămîn la doar două dintre ele. Ambele au legătură cu modul în care oamenii noştri “de afaceri” comunică, se bazează atît pe propria mea experienţă. cît şi pe experienţa cuiva cu care am lucrat acum cîţiva ani.

Despre primul subiect care mă intereseată să-l dezvolt am mai scris acum un an şi jumătate aici, pe scurt este vorba de cineva care a lucrat la întreţinerea unei pagini web (magazin virtual) şi promovarea ei, la un moment dat cei doi proprietari nu au mai fost de găsit iar după ce au reapărut, o lună mai tîrziu, au început să se mire că cel în cauză lăsase totul baltă şi s-a apucat să lucreze la altceva… să lucreze pentru (alt)cineva care chiar îl plătea pentru munca făcută. Mai recent m-am apucat să fac optimizare pentru motoarele de căutare pentru un client (optimizare pe pagină şi nu numai), iar la un moment dat le-am trimis un mesaj cu situaţia proiectului şi ce mai trebuie făcut mai departe pentru a apărea printre rezultatele de pe prima pagină a motoarelor de căutare. Cu clientul nu am apucat să discut, dar secretara (mai nou li se spun “asistente”, dar este acelaşi lucru) a început să-şi scuze şeful că era ocupat şi mi-a spus că mesajul a fost retrimis fiului acestuia şi că trebuie să aştept după el (explicaţie însoţită de alte scuze referitoare la seriozitatea acestuia). După două săptămîni de aşteptare (adică discuţii cu secretara) am trimis un mesaj de întrerupere ale relaţiilor, adică să ne vedem fiecare de treburile noastre, iar secretara a început să mă ia la telefon cu chestii de neprofesionalism şi a încercat să mă facă să mă răzgîndesc. În timp ce o ascultam la căştile telefonului mă uitam la aparat ca la felul 10, mirîndu-mă că nu se stinge singur… probabil că dacă ar fi fost conştient de vorbele pe care le transmitea mai departe ar fi făcut-o.

Orice relaţie, chiar şi una de afaceri, are obligaţiile ei şi, mai ales, are momentele ei bune şi rele. Dar dacă cineva nu-şi găseşte 5 minute (hai să zicem 10) să citească şi, mai ales, să răspundă la un amărît de mesaj atunci relaţia aia scîrţîie din toţi ţîţînii şi nu ar mai trebui continuată. Nu mă prea miră multe lucruri pentru că mă aştept cam la orice, dar un pic mă uimeşte faptul că unii se aşteaptă ca oamenii să le stea tot timpul la dispoziţie şi, dacă se poate, să nu primească decît mulţumiri pentru munca lor. Acum rînjesc niţel pentru că mă amuză acest fel de visători… Nimic nu este gratuit în lumea asta, iar cine se lasă manipulat ca să facă chestii gratuite în timp ce copiii îi mor de foame atunci îşi merită din plin viaţa de rahat pe care o trăieşte.

A doilea subiect are legătură cu modul în care comunică unii oameni în viaţa reală şi în “virtual”. Am auzit de suficient de multe ori vitejia pe care îi apucă pe unii în lumea virtuală în timp ce-n viaţa reală sînt foarte diferiţi (pisicuţe blînde) ca să fiu sceptic cînd vine vorba de comportamentul pe internet, dar pînă acum nu prea am întîlnit-o… cel puţin nu într-un mod care să îmi sară în ochi atît de evident. Partea proastă este că unii nici nu sînt conştienţi de diferenţa asta, nici la alţii şi nici măcar la ei înşişi… iar asta îi poate trăda şi poate scoate la vedere aspecte pur personale ale lor.

Un caz pe care am pus mai mult accentul este al unei persoane din Bucureşti, chiar dacă rezultate nu sînt încă publice, dar nu este singular. Voi reveni la el cînd va fi cazul, este doar tangent la subiectul de acum.

Întrebare retorică: cum poate ca şeful unei echipe (n-are importanţă domeniul, oamenii rămîn cam la fel indiferent de domeniul de activitate) să se comporte colegial cu un colaborator extern atunci cînd lucrează faţă în faţă cu el, iar cînd discută prin internet (folosind aplicaţii gen yahoo messenger) să aibă accese de autoritate (adică tentative de dominare, de “şefie”) şi, uneori, chiar să facă fiţe. Este o întrebare pur retorică, nu mă aştept la un răspuns din partea nimănui pentru că mi-am făcut deja o impresie despre persoana respectivă şi nu este deloc una plăcută. O confirmare foarte întîrziată (în sensul că impresia  mea era deja veche) mi-a venit din partea unei alte persoane… nu am fost singurul faţă de care acel şef de echipă s-a trădat în momente de (hai să-i zicem) neatenţie.

Mi s-a spus mai demult că japonezii au o vorbă: cînd ai musafiri în vizită comportă-te de parcă ai fi singur, cînd eşti singur comportă-te de parcă ai avea musafiri. Acestă zicală poate fi extinsă şi la orice tip de comportament, atît profesional cît şi personal, şi la orice tip de comunicare. Adică comportă-te cu toţi la fel, indiferent dacă îţi sînt prieteni, colaboratori, şefi, colegi, clienţi, cititori, etc pentru că altfel ai doar de pierdut.

Articol preluat de aici.

Isteria ca mod de lucru

Poate că titlul sună cam ciudat, dar exprimă perfect experienţa ultimelor două săptămîni. Este vorba de o relaţie de afaceri care a început bine, ba chiar aproape excelente, aş putea spune, dar care a luat o turnură interesantă şi nu tocmai plăcută în ultimul timp.  De obicei păstrez legătura cu clienţii cărora le-am făcut pagini web, în măsura în care se poate, şi cu vreo doi mă înţeleg chiar bine. Cîţiva mi-au cerut de-a lungul timpului să le mai fac nişte modificări mai mult sau mai puţin minore la siteuri şi s-a rezolvat de fiecare dată. Adică nimic neobişnuit.

Cu unul dintre clienţii căruia i-am făcut o pagină anul trecut totul s-a derulat în acelaşi fel, l-am ajutat cu diverse (modificări pe pagină, sfaturi pentru seo – optimizarea pentru motoarele de căutare, realizarea unei reţele wireless, etc, etc – adică chestii minore) de cîte ori a fost nevoie. Ba chiar am început să găzduiesc pagina web pe care i-am făcut-o pe serverul pe care am o parte din paginile mele personale, iar pe moment este încă acolo. De curînd mi-a cerut să fac alte modificări pe pagină şi, fiind prins cu un alte proiecte, a trebuit să mă împarte între sarcini. Nerăbdarea clientului a ajuns repede pe undeva pe la nivelul isteriei, el vroia ca treaba să fie făcută urgent, chiar pe loc, dacă era posibil… Nu a părut capabil să înţeleagă (sau cel puţin să accepte) că fiecare avem treburile noaste şi că atunci cînd ne împărţim între ele trebuie să ne organizăm cît mai strict pentru că altfel nu facem treaba cum trebuie.

Cu asta nu-mi fac prea mari probleme, clienţii vin şi trec, chiar şi aceia turbulenţi… dar nelămurirea mea cea mai mare este cît de prost trebuie să fii (ca persoană) încît începi să pui presiuni şi chiar să faci ameninţări la adresa cuiva de care depinzi în mod direct? Las la o parte faptul că l-am ajutat şi că încă o fac, într-o anume măsură, dar nu mi-ar fi greu să şterg cîteva fişiere de pe server şi să-i fac pagina inutilizabilă, mai ales că nu există nici un contract şi nici o plată pentru găzduirea ei (a fost făcut în întregime benevol). Nu mi-ar fi deloc greu să-l liniştesc (măcar pentru cîteva ore ) dacă chiar devine o ameninţare, iar el o ştie foarte bine. Şi atunci?

Articol preluat de aici.

Intilniri si promisiuni

Mai demult am abordat un subiect un pic mai delicat, cel al <a href=”http://www.dan-marius.ro/diverse/Promisiuni_neonorate/MTgwOA==/” target=”_blank”>promisiunilor neonorate</a>.   Adică cel al unor oameni care se apucă să facă promisiuni pe care nu  le  mai îndeplinesc niciodată. Nu ştiu cît de mulţi sînt, eu nu am  intrat  în contact mai intens decît cu 4 persoane în ultimii ani. La  nivel  personal asta poate deveni în timp o problemă pentru vor ajunge  persoane  pe care nu se va baza nimeni, poate doar fraierii.

Ieri  am avut prilejul să văd în acţiune  acelaşi mecanism, dar într-o manieră  un pic mai oficială. Adică la  nivel de “afaceri”, dacă îi pot spune aşa  pentru că nu este cel mai  potrivit cuvînt. Ieri am fost prin Cluj şi  aveam planificate vreo 3  întîlniri: unul legat de nişte proiecte şi două  cu nişte prieteni.  Întîlnirile cu prietenii au fost chiar excelente,  dar

Acum o săptămînă un tip pe nume  Uricaru  Mihai (Mike) s-a apucat să trimită mesaje prin care spunea că  are  nevoie de nişte programatori php şi utilizatori de Drupal pentru o   firmă britanică (GMS ca parte a Grupului Collinson) şi întreba dacă cei   interesaţi puteau să se prezinte la un interviu în Cluj Napoca zilele   trecute (sîmbătă şi duminică). Dacă tot aveam de gînd să fac drumul ăla,   m-am arătat interesat. Am stabilit o întîlnire dar Mike nu a mai dat   nici un semn de viaţă după aceea. Nici un apel telefonic, absolut nimic.   I-o fi fost mai la îndemînă aşa, probabil, însă cu siguranţă că nu-l   interesa în vreun fel respectul celor de aici. Cum am spus-o deja,   comportamentul ăsta nu ajută deloc din punct de vedere personal, dar  este cu adevărat criminal din punctul de vedere al unei afaceri.

Se vede că românul tot român rămîne,   oriunde în lume ajunge. Adică dubios. Probabil că sînt cam mulţi astfel   de români plecaţi în afara ţării, dacă ar fi să ţin cont de imaginea de   rahat pe care o avem, însă cu siguranţă că nici prin ţară nu sînt   puţini.

Articol preluat de <a href=”http://www.dan-marius.ro/diverse/Intilniri_si_promisiuni/MTg1NA==/”>aici</a>.