Privind doi tineri în iarbă,

Doi bătrîni pornesc o bîrfă:

– Observi că dragostea e oarbă?

– Şi viaţa o altă tîrfă!

 

Şi fac ei sfat bătrînesc

Şi zic şi povestesc

Şi pe toate le gîndesc

Aproape că se sfătuiesc

Şi vă jur că, între ei,

Aşa-şi vorbesc:

 

– Tinerii nu ştiu ce vor,

Singura preocupare a lor,

E să facă-n iarbă amor

În văzul tuturor

Ruşine, ruşine lor!

 

– Daţi-mi voie să vă amintesc

Legea lăsată strămoşesc:

Cît tupeu nepămîntesc

Poţi să ai, ca, pe înserat,

Să te culci în firul ierbii lat

Făra să fi cununat

Unul cu celălalt?!

 

– E lucrul cel mai necurat

Şi de Papa însuşi etichetat

Drept blasfemie de neiertat

Să te tăvăleşti în păcat

Să nu ai nimica împotrivă

Şi să crezi că n-ai nici o vină

Cînd profită de tine o tînără naivă.

 

Şi dau ei lege nescrisă

Cu iz de floare de caisă

Ca indiferent de abscisă

Toată tinereţea să fie subscrisă

La această vorbă înscrisă

În legea cea… nescrisă:

 

“Dragostea e oarbă,

Şi pentru ca să te fereşti

Deschide bine ochii

Înainte să te-ndrăgosteşti!”

 

– Eu aş trata cu umor,

Sfatul vostru din obor.

Şi vă spun bătrînilor

Că nu este vorbă din popor

Nici dată, nici lăsată,

Că iubirea adevărată

Se poate între un băiat şi o fată

Doar dacă te căsătoreşti de-ndată!

 

Mai bine m-aş tăvăli în iarba toată

Eu neînsurat, ea nemăritată

Decît să ascult la gura lumii cea spurcată

Şi vă propun o alternativă, la norma negativă:

 

Să facem o cooperativă,

Să studieze legea relativă

Să observe că fiinţa umană,

În orice spaţiu sau timp

E cea mai naivă…

Cînd e în ultimul său anotimp!