Disperare si actiune

Întrebarea zilei, sau cel puţin a dimineţii, este: în ce condiţii un om ia decizia corectă? Sau, ca să fiu şi mai precis: cît de disperat trebuie să fie cineva ca să facă ce ar fi trebuit să facă de la bun început?

Angajaţii unui spital din Brăila ne-au oferit răspunsul: foarte disperat. Din cîte am înţeles, ei protestează a doua zi la rînd din cauza condiţiilor mizere în care îşi fac meseria… spitalul este baricadat, administratorul se ascunde, oamenii sînt în stradă iar oamenii de pază au îngroşat considerabil mulţimea din clădire şi din imediata apropiere a acestuia.

Într-o ţară normală aşa ceva ar fi fost făcut acum cîţiva ani, probabil în fiecare lună şi la nivel naţional, dar nu în România. Românii s-au obişnuit să acţioneze doar atunci cînd le ajunge cuţitul la os sau poate nici măcar atunci. Alte popoare n-ar accepta cu uşurinţă rahatul pe care ni-l livrează politicienii şi mass-media zi de zi şi ar fi reacţionat drastic cu mult timp în urmă. Ai noştri au început doar treptat să acţioneze, cam sporadic şi doar în ultimul timp. Problema este că ei nu o fac din simţ civic sau din responsabilitate socială ori demnitate, ei reacţionează din disperare. În lipsă de altceva mai bun şi asta merge, acţiune să fie, dar pe termen lung este la fel de nociv ca şi inacţiunea.

Rămîne de văzut în ce măsură protestele de la spital sînt doar o bulă de săpun care se va sparge la primul impuls mai puternic sau este o nouă perspectivă socială. Eu zic să este prima variantă. Simţul social al românilor este încă mult prea redus.

Articol preluat de aici.

Atentie la urs, s-au găsit urme de labă!

Mai demult am fost întrebat de ce nu scriu despre amintirile din armată. La momentul acela eram preocupat de alte chestii, aşa ca am amînat. Şi acum am destule de făcut, dar ar fi bine ca măcar să încep despre asta. Voi continua în măsura timpului disponibil şi a amintirilor pe care le voi recupera din perioada aia.

Pentru cei care nu ştiu: da, am făcut şi eu armata. 6 luni de serviciu militar, în anul 2003. Deşi termenul normal de recrutare era de o lună (adică te anunţau că luna următoare trebuia să te prezinţi la unitate), pe noi ne-au luat în numai 3 zile. Îmi aduc aminte şi acum: era sfîrşitul lunii iunie cînd am primit înştiinţarea să mă prezint la CMZ (Centrul Militar Zonal) pentru “lămurirea situaţiei”. Singurul lucru memorabil în ziua aia (adică miercuri) a fost furtuna care a răvăşit oraşul (una din aia de vară, cu gheaţă şi toate cele) şi care a inundat bine destule străzi din Oradea.

Nouă ni s-a spus la CMZ (nu eram singurul în situaţia aia) că cei din judeţele Cluj şi Maramureş nu şi-au îndeplinit numărul de recruţi şi că trebuiau să trimită şi ei, rapid, cîţiva. O parte dintre cei prezenţi au refuzat să meargă… motivele au variat. Aş fi putut refuza şi eu, dar eram curios (ca întotdeauna) şi mă gîndeam că, mai devreme sau mai tîrziu, tot aş fi făcut-o. Cu mintea de acum aş fi refuzat fără nici o ezitare să merg, cel puţin atunci (nu mă plîng de stagiul militar, ci de ce-am pierdut că m-am dus).

Cum spuneam, marţi am fost chemat pentru a doua zi şi am spus că vineri trebuie să fim în unitate. Adică tocmai în Brăila, în celălalt capăt al ţării (sau pe acolo pe undeva). Din grupul în care eram la CMZ doar 3 indivizi ne-am pus pe tren joi seara cu direcţia Brăila, am ajuns a doua zi dimineaţă. Am pierdut cîteva ore prin oraş şi ne-am îndreptat spre unitate cu genţile în spate. Prima oară ni s-a părut cam lung drumul, dar ne-am obişnuit cu el în cele două luni pe care le-am petrecut în oraşul de pe malurile Dunării.

Unul dintre primele lucruri pe care le-am reţinut în Brăila a fost mesajul de pe una dintre uşile de la toalete: “Atenţie la urs, s-au găsit urme de labă!”. N-am idee cine l-a lăsat, eu n-am văzut nici urşi, nici urme ale… trecerii lor. Oricum, a dispărut pînă la urmă pentru că l-a văzut şi Ibănescu (adică locotenentul care se “ocupa” de noi, pentru că alfel nu-i prea pot spune puştiului –  nu prea l-a considerat nimeni şef) şi a cerut să fie şters. Era cu vreo 3 ani mai tînăr decît noi, făcuse liceul militar şi terminase ceva şcoală pentru a deveni ofiţer, cred.

Despre restul, altă dată. Mai am destule de scris şi nu este nici o grabă.

Articol preluat de aici.