Cunosc destul de multă lume şi ajung în contact cu personităţi foarte diferite. Pe unii ştiu că mă pot baza, despre alţii spune toată lumea să nu am încredere în ei nici pentru un pahar cu apă. De obicei fiecare dintre ei, oricare ar fi categoria din care face parte, îmi dovedeşte destul de repede că este bine încadrat. Acţiunile spun totul.

Există, totuşi, o categorie de persoane care mă cam fac să rîd: cei care promit că fac una-alta dar după aceea se fac că plouă. Adică sînt buni să promită din vorbe, dar cînd e vorba să îşi pună în practică spusele nu o mai fac niciodată. Sau, cel puţin, nu fac nimic pînă nu îi convingi (prin diverse metode mai mult sau mai puţin plăcute) să îşi îndeplinească promisiunea. Nu mă refer la cei cărora li se întîmplă uneori acest lucru, pentru că i se poate întîmpla oricui aşa ceva cînd este prea solicitat, mă refer la cei care fac din promisiunile neonorate un… mod de viaţă. Nu ştiu dacă insistenţa celor din jur îi face să se simtă importanţi sau se simt deja prea importanţi pentru a-i mai băga în seamă pe fraierii care aşteaptă ceva de la ei, dar cred că asta depinde de la persoană la persoană.

Nu sînt foarte mulţi dintre aceştia care îmi sînt încă alături, în mod normal mă amuz cît mă amuz pe seama lor şi pe urmă îi trimit la origini (adică acolo de unde vine fiecare om). Reacţia mea standard la asemenea persoane este să-i iau la mişto, la început aşa, lejer, sperînd că se prind de fază (unii chiar o fac), dar în cazul majorităţii trebuie insistat cu miştoul. Dacă se supără şi pleacă singuri este excelent, nu e nici o pierdere. Dacă rămîn, ei bine, ce ne-am face fără hazul de zi cu zi?

Mă cam tentează să vă dau şi un exemplu practic, cel mai recent dintre ele, dar nu este cazul. Cel puţin nu în acest moment. Dar situaţia se poate schimba oricînd.

Voi cum acţionaţi în asemenea situaţii? Adică cum trataţi cu asemenea persoane?

Articol preluat de aici.