Moţiune de cenzură şi proteste

Oricît de mult dispreţuiesc circul politic românesc, ziua de azi a fost un prilej de amuzament… pe lîngă plictiseala obişnuită cînd vine vorba de discursuri sforăitoare. Nu mă înţelegeţi greşit: am fost prea ocupat ca să mă plictisesc, ca de obicei, dar am tras un pic cu urechea la discursurile politice de azi. Nu prea mult, aş fi adormit instantaneu şi pe perioadă nedeterminată dacă aş fi ascultat mai mult de cîteva minute… Chiar şi aşa pot spune cu siguranţă că politicienii s-au întrecut în discursuri cît mai sforăitoare, umflîndu-se în pene şi lăudîndu-se cu rezultatele actuale, fie şi aşa jalnice cum probabil ştiţi deja cu toţii.

Ce m-a amuzat totuşi la culme a fost faptul că mulţi s-au bucurat aseară numărînd voturile care le-au rămas ca moţiunea să treacă… mai aveau nevoie doar de 2-3 (conform promisiunilor). După un atac furibund dus pe toate canalele posibile la adresa preşedintelui şi a guvernului, după ce i-au înfierat şi i-au demonizat (pe bună dreptate, de altfel), aseară se părea că moţiunea avea şanse destul de mari de succes. Iar astăzi… ca moţiunea de cenzură să treacă avea nevoie de 236 de voturi… a obţinut 218 şi o vot nu (anulat).

Un Victor Ponta cam ofuscat (ce naiba, doar tocmai i s-au înnecat corăbiile ) se plîngea mai devreme pe televiziunea mogulului Voiculescu (adică Antena 3) că o mulţime de “ticăloşi” au promis că votează în favoarea moţiunii, au luat ce li s-a oferit dar au votat împotrivă. Nu pot să nu zîmbesc şi să nu mă amuz de starea lui de spirit pentru că îl consider la fel de ticălos ca şi cei de care s-a plîns. Ziua de azi nu a reprezentat decît un pas, un rezultat al uneia dintre luptele duse în războiul între canaliile politice româneşti. O tabără a cîştigat, alta a pierdut. S-au făcut promisiuni, s-au dat “atenţii”, s-au lasat acuzaţii şi s-au aruncat cu injurii în toate părţile, s-a spus minciuni peste minciuni şi s-au făcut promisiuni cu nemiluita… circul politic românesc a atins un maxim în ultimele zile urmînd să aibă un recul pînă ce taberele se vor reaşeza pe noile poziţii de echilibru.

Pe de altă parte, Bucureştiul a fost parţial blocat şi îşi merită blocajul. Protestele în cîteva puncte cheie au dus la devierea circulaţiei. Marii pierzători ai zilei, oamenii obişnuiţi, au preferat să stea în stradă şi să protesteze în timp ce circarii se băteau pe moţiune în parlament. Au ieşit în stradă de foame, din disperare, şi nu au făcut absolut nimic. Vă miră? Pe mine nu, deloc. Protestul nu ajută cu nimic dacă nu este însoţit de o acţiune fermă, precisă şi sigură. Iar ce au făcut oamenii ăia în stradă nu a fost aşa ceva… nu are nici o valoare. Doar au sporit cantitatea de înregistrări video a Eşecului.

Articol preluat de aici.

Intilniri si promisiuni

Mai demult am abordat un subiect un pic mai delicat, cel al <a href=”http://www.dan-marius.ro/diverse/Promisiuni_neonorate/MTgwOA==/” target=”_blank”>promisiunilor neonorate</a>.   Adică cel al unor oameni care se apucă să facă promisiuni pe care nu  le  mai îndeplinesc niciodată. Nu ştiu cît de mulţi sînt, eu nu am  intrat  în contact mai intens decît cu 4 persoane în ultimii ani. La  nivel  personal asta poate deveni în timp o problemă pentru vor ajunge  persoane  pe care nu se va baza nimeni, poate doar fraierii.

Ieri  am avut prilejul să văd în acţiune  acelaşi mecanism, dar într-o manieră  un pic mai oficială. Adică la  nivel de “afaceri”, dacă îi pot spune aşa  pentru că nu este cel mai  potrivit cuvînt. Ieri am fost prin Cluj şi  aveam planificate vreo 3  întîlniri: unul legat de nişte proiecte şi două  cu nişte prieteni.  Întîlnirile cu prietenii au fost chiar excelente,  dar

Acum o săptămînă un tip pe nume  Uricaru  Mihai (Mike) s-a apucat să trimită mesaje prin care spunea că  are  nevoie de nişte programatori php şi utilizatori de Drupal pentru o   firmă britanică (GMS ca parte a Grupului Collinson) şi întreba dacă cei   interesaţi puteau să se prezinte la un interviu în Cluj Napoca zilele   trecute (sîmbătă şi duminică). Dacă tot aveam de gînd să fac drumul ăla,   m-am arătat interesat. Am stabilit o întîlnire dar Mike nu a mai dat   nici un semn de viaţă după aceea. Nici un apel telefonic, absolut nimic.   I-o fi fost mai la îndemînă aşa, probabil, însă cu siguranţă că nu-l   interesa în vreun fel respectul celor de aici. Cum am spus-o deja,   comportamentul ăsta nu ajută deloc din punct de vedere personal, dar  este cu adevărat criminal din punctul de vedere al unei afaceri.

Se vede că românul tot român rămîne,   oriunde în lume ajunge. Adică dubios. Probabil că sînt cam mulţi astfel   de români plecaţi în afara ţării, dacă ar fi să ţin cont de imaginea de   rahat pe care o avem, însă cu siguranţă că nici prin ţară nu sînt   puţini.

Articol preluat de <a href=”http://www.dan-marius.ro/diverse/Intilniri_si_promisiuni/MTg1NA==/”>aici</a>.

Promisiuni neonorate

Cunosc destul de multă lume şi ajung în contact cu personităţi foarte diferite. Pe unii ştiu că mă pot baza, despre alţii spune toată lumea să nu am încredere în ei nici pentru un pahar cu apă. De obicei fiecare dintre ei, oricare ar fi categoria din care face parte, îmi dovedeşte destul de repede că este bine încadrat. Acţiunile spun totul.

Există, totuşi, o categorie de persoane care mă cam fac să rîd: cei care promit că fac una-alta dar după aceea se fac că plouă. Adică sînt buni să promită din vorbe, dar cînd e vorba să îşi pună în practică spusele nu o mai fac niciodată. Sau, cel puţin, nu fac nimic pînă nu îi convingi (prin diverse metode mai mult sau mai puţin plăcute) să îşi îndeplinească promisiunea. Nu mă refer la cei cărora li se întîmplă uneori acest lucru, pentru că i se poate întîmpla oricui aşa ceva cînd este prea solicitat, mă refer la cei care fac din promisiunile neonorate un… mod de viaţă. Nu ştiu dacă insistenţa celor din jur îi face să se simtă importanţi sau se simt deja prea importanţi pentru a-i mai băga în seamă pe fraierii care aşteaptă ceva de la ei, dar cred că asta depinde de la persoană la persoană.

Nu sînt foarte mulţi dintre aceştia care îmi sînt încă alături, în mod normal mă amuz cît mă amuz pe seama lor şi pe urmă îi trimit la origini (adică acolo de unde vine fiecare om). Reacţia mea standard la asemenea persoane este să-i iau la mişto, la început aşa, lejer, sperînd că se prind de fază (unii chiar o fac), dar în cazul majorităţii trebuie insistat cu miştoul. Dacă se supără şi pleacă singuri este excelent, nu e nici o pierdere. Dacă rămîn, ei bine, ce ne-am face fără hazul de zi cu zi?

Mă cam tentează să vă dau şi un exemplu practic, cel mai recent dintre ele, dar nu este cazul. Cel puţin nu în acest moment. Dar situaţia se poate schimba oricînd.

Voi cum acţionaţi în asemenea situaţii? Adică cum trataţi cu asemenea persoane?

Articol preluat de aici.