Huduieli si doliu de 1 decembrie 2010

Cică Emil Boc ar fi fost huiduit cu prilejul manifestărilor de azi. Eu zic că dacă a fost suficient de prost (de parcă doar “prost” ar fi suficient pentru a-l descrie) ca să se prezinte printre români după tot ce a făcut în ultimul timp atunci le merită din plin. Partea proastă este că merită mult mai mult decît nişte huduieli şi nu a primit încă tot ce merită. Încă. Dar am impresia că lucrurile se vor îmbunătăţi considerabil din acest punct de vedere.

Alte huduieli ar fi venit şi din partea unor tineri aflaţi la Alba Iulia care doresc unirea României cu Basarabia şi Bucovina. Am ceva să le transmit: huiduielile nu îi vor ajuta cu nimic în acest sens. Ar trebui să le lase deoparte şi să facă ceva constructiv în acest sens.

Pe de altă parte, Tokes Laszlo este în doliu azi, cu prilejul aniversării de 1 decembrie 2010. Motivul: ungurii nu ar fi primit ce li s-a promis acum vreo 9 decenii, în perioada unirii. Din punctul meu de vedere individul ăla nu are decît să poarte doliu în fiecare zi a restului vieţuii lui… că oricum îl poartă degeaba. Uneori îmi vine cam greu să cred că pămîntul ăsta românesc a permis apariţia şi suportă la suprafaţa lui canalii ca şi pastorul ăsta reformat, dar de obicei neîncrederea asta trece repede. Pot spune un lucru foarte clar despre individul ăsta: o să mă bucur la moartea lui… ba chiar adresez pămîntului (oriunde ar fi el pe planetă) o rugăminte anticipată: să-l ţină bine închis în mormîntul ăla pe Tokes Laszlo ca să nu-i mai otrăvească pe oameni cu jegul pe care-l scoate pe gură.

 

Articol preluat de aici.

1 decembrie 2010

92 de ani. 92 de ani efemeri. Atîţia au trecut de la marea unire din 1918. Ca român nu pot decît să mă bucur că acest popor s-a adunat într-o formă recunoscută oficial, cea de stat naţional, la acelaşi nivel cu restul europenilor, şi că a rezistat atîta timp.

Dar, în acelaţi timp, nu se poate să nu îmi displacă că mulţi dintre români şi o parte a teritoriului românesc nu se regăsesc în forma oficială cunoscută de vreun secol şi ceva ca România. Mă refer, evident, la Basarabia, Bucovina şi Republica Moldova.

Ca român nu se poate să nu îmi displacă erodarea acestui stat din care fac parte şi decăderea continuă a acestui popor. Acum două milenii cucerisem o treime din Europa sub conducerea lui Burebista, pe vremea cînd eram numiţi daci, iar acum sîntem codaşii aceluiaşi continent. Ca popor trăim din ce în ce mai prost, din ce în ce mai manelizat, dacă îi pot spune aşa, din ce în ce mai înfrînt. Televiziunile şi indirect incultura şi prostia pe care ele le promovează, au subjugat acest popor. Cultura tradiţională, deja aruncată la gunoi de către comunişti, a fost treptat înlocuită de cultura banului şi a manevrelor duplicitare, parţial moştenite de la regimul distrus (cel puţin oficial) acum aproape 21 de ani.

Dar românii mai au încă o urmă de naţionalism. Dincolo de spectacolul paradei de azi şi de circul mediatic în care s-a transformat în ultimul timp totul, dincolo de sărăcia şi problemele zilnice, dincolo de discursurile sforăitoare şi tupeul politicienilor pe care i-au ales să-i reprezinte, românii încă se mai consideră români. Este ceva ce încă nu ne-a fost luat, o urmă din demnitatea pe care ar trebui să o simţim cu toţii.

S-a spus de mai multe ori în ultimul an că mămăliga nu explodează cu referire la mentalitatea acestui popor, dar nu este în întregime adevărată. Da, afirmaţia este corectă în cazul mămăligii explodînde, dar încă nu sîntem acolo. Încă. Aniversarea de azi este o aducere aminte a acestui lucru, doar una dintr-o serie. Românilor ar trebui să li se aducă aminte mai des de moştenirea lor, de performenţele pe care strămoşii lor le-au avut în ciuda unor condiţii vitrege şi, mai ales, de faptul că sînt capabili să-i întreacă în orice. Puterea este a noastră, a fiecăruia dintre noi.

 

Articol preluat de aici.